Ordinul de protectie.Modalitatea si conditiile obtinerii acestuia.

Problema violenta in familie a fost vast dezbatuta incepand din anii 1990 si cu  precadere in ultimii ani, predecesori ai intrarii in vigoare a Noului Cod Civil si a Noului Cod de Procedura Civila.
Protectia vietii persoanelor agresate , a femeilor, copiilor, etc., a capatat un nou contur odata cu posibilitatea introducerii pe rolul instantelor de judecata a actiunilor privind emitera ordinelor de protectie.

Este deja de notorietate faptul că ineditul pe care Legea nr.25/2012 îl aduce în materie, îl reprezintă introducerea instituţiei ordinului de protecţie.  

Reţinând dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 217/2003, în forma sa actualizată şi republicată, constatăm că ordinul de protecţie se emite de către instanţa de judecată, având ca principală finalitate înlăturarea stării de pericol în care se află persoana solicitantă, prin stabilirea uneia dintre următoarele măsuri:  

"a) evacuarea temporara a agresorului din locuinta familiei, indiferent daca acesta este titularul dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei si, dupa caz, a copiilor, in locuinta familiei;

c) limitarea dreptului de folosinta al agresorului numai asupra unei parti a locuintei comune atunci cand aceasta poate fi astfel partajata incat agresorul sa nu vina in contact cu victima;

d) obligarea agresorului la pastrarea unei distante minime determinate fata de victima, fata de copiii acesteia sau fata de alte rude ale acesteia ori fata de resedinta, locul de munca sau unitatea de invatamant a persoanei protejate;

e) interdictia pentru agresor de a se deplasa in anumite localitati sau zone determinate pe care persoana protejata le frecventeaza ori le viziteaza periodic;

f) interzicerea oricarui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenta sau in orice alt mod cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda politiei armele detinute;

h) incredintarea copiilor minori sau stabilirea resedintei acestora."

Emiterea unui ordin de protecţie poate fi solicitată de orice persoană a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate sunt puse în pericol printr-un act de violenţă săvârşit de către un membru al familiei acesteia.

Aşadar, constatăm că existenţa unei stări de pericol, a unui act de violenţă dovedit - violenţă care poate fi verbală, psihologică, fizică, sexuală, economică, socială sau spirituală -  dar şi existenţa unor raporturi de familie sau a unor raporturi asemănătoare celor de familie între agresor şi victimă reprezintă cerinţe obligatorii pentru admiterea cererii pentru emiterea ordinului de protecţie. 

În urma cererii formulate de către victimă, judecătoria de pe raza teritorială a domiciliului acesteia, va pronunţa o hotărâre prin care va stabili una sau mai multe dintre interdicţiile susamintite.

Raportat la prevederile art. 23 al.(2) şi (3) din Legea nr. 217/2003, reţinem că alături de stabilirea interdicţiilor enumerate la literele a) - h) din acelaşi text legal, instanţa investită cu soluţionarea cererii mai poate hotărî ca agresorul să suporte PLATA chiriei sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne in locuinţa familială dar şi obligarea acestuia la consiliere psihologică, psihoterapie sau recomandarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Precizăm şi că durata măsurilor stabilite prin ordinul de protecţie este de cel mult 6 luni, la expirarea perioadei stabilite de instanţă putându-se solicita emiterea unui nou ordin de protecţie dacă viaţa, sănătatea sau integritatea fizică sau psihică a victimei sunt în continuare periclitate.

Cererea pentru emiterea ordinului de protecţie se formulează de victimă personal sau atunci când este cazul de reprezentantul său legal.

În conformitate cu prevederile art. 25 din Legea nr. 217/2003, în afară de victimă sau de reprezentantul său legal, mai au calitatea să formuleze cerere cu privire la emiterea ordinului de protecţie (în interesul victimei) şi procurorul,reprezentantul autorităţii sau structurii competente la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei în familie sau reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, acreditaţi conform legii, cu acordul victimei.

Cererea pentru emiterea ordinului de protecţie este scutită de taxă de timbru, şi se judecă în 

Camera

 de Consiliu în regim de urgenţă, cu sau fără citarea părţilor, cu participarea obligatorie a procurorului.

În situaţii cu totul deosebite, instanţa poate emite ordinul în aceeaşi zi, chiar şi fără concluziile părţilor.

Menţionez că în toate cazurile pronunţarea hotărârii poate fi amânată pentru maxim 24 de ore, motivarea ordinului fiind făcută în 48 de ore de la pronunţare.

"In dreptul european, cadrul principal de reglementare este conferit de Directiva 1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Directiva 2008/48/CEprivind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului; Directiva 2009/22/CE privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor. Anul acesta a fost adoptată Directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48 şi 2013/36/UE şi a Regulamentului UE nr. 1093/2010.

În dreptul intern, Directiva 1993/13/CEE a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Ultima modificare a legii, adusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care a reglementat posibilitatea formulării aşa-numitor acţiuni colective în încetare, a devenit aplicabilă începând cu data de 1 octombrie 2013. Directiva 2008/48/CE a fost transpusă prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Referitor la recenta Directiva 17/2004, până la data de 21 martie 2016, statele membre sunt obligate să transpună în legislaţia internă această directivă, aplicabilă însă numai contractelor de credit existente înainte de această dată. De asemenea, recenta modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, prin Legea nr. 296/2013, a creat cadrul pentru înfiinţarea unor tribunale specializate să judece anumite litigii, inclusiv cele privind protecţia consumatorilor.

În esenţă, asistăm în cadrul acestor reglementări europene şi naţionale la o îmbogăţire a principiilor, precum şi a mecanismelor juridice de protecţie a consumatorilor, cu aplicaţie specială în materia contractelor de credit. În mod corespunzător, jurisprudenţa naţională a statelor membre se confruntă cu probleme complexe legate de soluţionarea litigiilor privind clauzele abuzive, reverberând, la nivelul jurisprudenţei europene a Curţii Europene de Justiţie (CEJ), care, cu precădere în perioada 2010-2014 s-a pronunţat asupra mai multor probleme legate de interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii din Directiva 93/13/CEE, pe calea procedurii întrebării preliminare (la care au recurs şi unele instanţele din România ca instanţe de trimitere), cea mai recentă soluţie cu privire la care voi face unele comentarii, fiind Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronunțată în cauza Kasler contra OTP Ungaria.

Un diagnostic al relaţiei dintre consumatori şi bănci din perspectiva teoriei conflictelor

În România, atât evoluţia procesului legislativ, cât şi a celui jurisprudenţial, continuă să fie marcată de puternice tensiuni, tendinţa fiind evident aceea de a impune un standard cât mai ridicat de protecţie a consumatorilor, pe fondul unui climat economic, social şi politic (electoral), propice unei asemenea evoluţii.

În acest context, consider că o abordare a problemelor legate de protecţia consumatorilor în contractele de credit trebuie realizată nu numai dintr-o perspectivă tehnico-juridică. Fenomenul clauzelor abuzive, fiind unul complex, presupune înainte de toate o viziune corectă şi o diagnosticare din perspectiva teoriei conflictului între consumator şi BANCĂ.

Am în vedere faptul că, în plan jurisprudential, asistăm la veritabile mişcari de masă, în valuri, împotriva băncilor. Un prim val a fost reprezentat de acţiuni individuale, precum şi de aşa-numitele “acţiuni colective” care au reunit grupuri de zeci şi chiar sute de consumatori individuali, în cadrul cărora s-a solicitat să se constate nulitatea unor zeci de clauze pretins abuzive din contractele de credit, cele mai frecvente fiind cele referitoare la dobânzi şi comisioane. Unele dintre aceste acţiuni sunt încă în curs de judecată în diverse etape procesuale. Al doilea val este marcat de acţiunile în încetare formulate de autoritaritatea de supraveghere (ANPC), iar în perspectivă, de asociaţii ale consumatorilor şi este în plină desfăşurare. Al treilea val, cel mai nou, este dat de acţiunile individuale şi colective în cazul creditelor în valută (CHF), pentru îngheţarea cursului la data încheierii contractului.

Specificitatea fenomenului este dată de faptul că, dincolo de problematica juridică propriu-zisă şi de “duelul judiciar” clasic în faţa instanţelor judecătoreşti, procesele privind clauzele abuzive în România sunt însoţite de un fenomen intens de mediatizare în presa scrisă şi audio-video, în cadrul căruia predomină mesaje de tipul: “războiul dintre bănci şi consumatori privind clauzele abuzive”,“terorism contractual”. S-a inoculat percepţia la nivel colectiv că banca este “duşmanul”, “teroristul” (deşi expresia “terorism contractual” este doar o metaforă juridică), sau, mai nou, în stil teatral (shakespearian) “scorpia care trebuie îmblânzită”. Dacă ar fi să punem un diagnostic, conflictul dintre bănci şi consumatori a atins punctul culminant în care s-a produs ceea ce în teoria conflictelor se numeşte “demonizarea” adversarului, generând “în oglindă” reacţia psihologică de inversare a rolurilor: pretinsa victimă (consumatorul), prin apărătorii săi, devine agresor. În acest context, orice eveniment în plan legislativ sau jurisprudenţial, la nivel european sau 

national

, alimentează şi întreţine această “psihoză” a conflictului.

Analiza din perspectiva teoriei conflictelor este necesară, ca operaţiune prealabilă unei analize tehnico-juridice, pentru că numai în măsura în care, în plan psihologic, se conştientizează absurditatea “războiului” şi se depăşeşte etapa de “demonizare” şi, respectiv, de “victimizare”, se poate ajunge la o interpretare şi aplicare raţională a dreptului naţional şi a celui european. Numai plecând de la această premisă se pot evita excesele de orice fel, în care se ajunge la ceea ce se poate numi “abuzul aplicării reglementării referitoare la clauzele abuzive”, la denaturarea principiilor de drept substanţial şi a celor care guvernează procesul civil, cum este, de exemplu, cazul în care, prin declararea abuzivă şi eliminarea din contractul de credit a clauzei referitoare la dobândă, contractul de credit este transformat într-un împrumut cu titlu gratuit. Nu credem că vreodată creatorii Directivei 1993/13/CEE privind clauzele abuzive au avut în vedere un asemenea efect al implementării dreptului comunitar!

În acest context, putem să înţelegem cum Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014 în cauza Kasler contra OTP Ungaria a fost imediat însuşită la nivelul percepţiei publice a consumatorilor ca o hotărâre “favorabilă” acestora, care le-ar fundamenta noile acţiuni colective având ca obiect constatarea caracterului abuziv al contractelor de credit încheiate în CHF şi prin care se solicită “înghețarea” cursului VALUTAR în raport cu data încheierii contractului.

Este oare hotărârea CEJ pronunţată în cauza Kasler “favorabilă” consumatorilor, aşa cum s-a format percepţia publică?

Hotărârea pronunțată în cauza Kasler nu este nici favorabilă consumatorilor, nici defavorabilă băncilor. Este o hotarare “neutră” şi binevenită, prin care instanța europeană explicitează unele noţiuni destul de generale şi echivoce din Directiva 1993/13 CEE, și lasă judecătorului naţional puterea de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al unor clauze din contractele de credit în valută.

În primul rând, aportul principal al acestei hotărâri este dat de interpretarea art. 4 din Directivă, cu precizarea că această interpretare care este valabilă în toate cazurile, fără a fi limitată la creditele acordate în valută. Meritul hotărârii Kasler este acela că pune în lumină existenţa acestui text de excepţie referitor la preţul contractului, peste care în practică se trecea în mod superficial, preferându-se examinarea clauzelor abuzive direct din perspectiva celorlalte condiţii (caracter nenegociabil, clauză contrară bunei-credinţe, existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului). Sunt trei elemente esentiale pe care CEJ le-a reţinut: 1) judecătorul naţional trebuie să califice în ce măsură o clauză intră în sfera de obiect (principal) al contractului; 2) judecătorul naţional trebuie să evalueze dacă o clauză este redactată clar și inteligibil; 3) în măsura în care o clauză este declarată abuzivă, judecătorul naţional poate să o înlocuiască cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Toate aceste clarificări aduc un element de echilibru şi de calmitate indispensabil unei judecăţi corecte şi echitabile a proceselor privind clauzele abuzive.

În ceea ce priveşte noţiunea de “obiect principal al contractului”, CEJ elaborează criterii care să orienteze instanţele naţionale. O clauză intră în sfera obiectului principal al contractului, dacă este esenţială. Dar tot judecătorul național trebuie, mai departe, să evalueze dacă pretinsa clauză abuzivă este sau nu esenţială. Prin urmare, instanţele române vor trebui să aprecieze dacă, în cazul în care creditul a fost acordat în CHF, clauzele privind MONEDA de acordare a creditului, respectiv de plată, şi cele privind rambursarea creditului în CHF, în condiţiile suportării riscului VALUTAR de către consumator, sunt sau nu esenţiale, respectiv ţin sau nu de obiectul principal al contractului, în sensul art. 4 din Directivă. Tot astfel, judecătorul naţional trebuie să evalueze dacă orice altă clauză referitoare la dobânzi sau comisioane ţin de“preţul contractului”. Jurisprudenţa în România este încă destul de discutabilă în această privinţă, o viziune unitară fiind evident necesară. Dobânzile şi comisioanele, precum şi moneda în care creditul a fost acordat, respectiv va fi rambursat sunt elemente care ţin de costul creditului, deci, firesc este ca şi clauzele referitoare la acestea să fie calificate ca esenţiale în raport cu obiectul principal al contractului.

De asemenea, conform hotărârii CEJ, pentru a aprecia în ce masură o clauză referitoare la preţul contractului este clară si inteligibilă şi, deci, iese a priori din sfera evaluării naturii abuzive a clauzei, în raport cu cele trei criterii menţionate, instanţa naţională nu trebuie să se raporteze doar la redactarea gramaticală a clauzei, ci interesează înțelegerea fundamentului ei economic de către un consumator mediu avizat, dar și de către consumatorul individual care invocă pretinsul caracter abuziv al clauzei. Curtea reaminteşte că trebuie să se ţină seama de toate circumstanţele cauzei.

Dacă sunt îndeplinite aceste două condiții, respectiv clauza în discuţie intră in sfera obiectului principal al contractului și este redactată clar și inteligibil, atunci nu mai este susceptibilă de examinare din perspectiva celorlalte criterii prevăzute de Directivă și lege (cerința de a fi contrară bunei-credinţe și de a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului).

Semnificativ este faptul că CEJ transmite ferm mesajul în sensul că aceste elemente trebuie să fie calificate și să constituie obiectul analizei şi judecăţii in concreto de către instanţele naţionale.

În acest context, subliniem faptul că judecata presupune respectarea tuturor garanţiilor unui proces proces echitabil, inclusiv sub aspectul administrării probelor. Judecătorul naţional nu poate şi nu trebuie să “prejudece“ caracterul abuziv al unei clauze, misiunea lui este aceea de “a judeca”, adică de a face calificări si încadrări juridice şi de a administra probe pentru a stabili toate circumstanţele speţei, respective pentru a evalua concret situația fiecărui consumator care se pretinde prejudiciat. Pare un truism, dar cu toate acestea, nu întâmplător hotărârea CEJ stabileşte criterii de raţionalitate în intepretarea art. 4 din Directivă şi reaminteşte aceste elemente. “Colectivismul” nu este în spiritul jurisprudenței CEJ. Or, din acest punct de vedere, formularea unor “acţiuni colective”, care, în realitate, sunt tot atâtea acţiuni individuale reunite în mod artificial într-un singur cadru procesual complex, a ridicat serioase dificultăţi instanţelor de judecată sub aspectul administrării probaţiunii. Foarte rar în practica instanţelor judecătoreşti în asemenea acţiuni colective au fost administrate probe, în afara probei cu înscrisuri (în special, contractele de credit), pentru a se stabili toate circumstanţele speţei. Or, sub acest aspect, este discutabil dacă şi în ce măsură sunt respectate garanţiile procesuale, în condiţiile în care nici măcar interogatoriul consumatorului nu este încuviinţat ca probă. În schimb, în acţiunile individuale, în condiţiile în care s-a administrat interogatoriul consumatorului, instanţa şi-a putut forma convingerea, pe baza răspunsurilor acestuia, în sensul că pretinsa clauză abuzivă cu privire la dobândă sau comisioane a fost, în realitate, “uşor inteligibilă” pentru consumator, iar acesta a avut pe deplin reprezentarea efectelor contractului pe care l-a încheiat.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte fondul propriu-zis, respectiv problema dacă şi în ce măsură o clauza de risc valutar este sau nu abuzivă, se observă că CEJ nu s-a pronunţat pe fond.

Consider că două sunt elementele care pot fi avute în vedere.

(i) Mai întâi, în cazul creditelor acordate în valută, practica băncilor din România era diferită de practica OTP din Ungaria, pentru că în România creditele au fost direct acordate în valută, iar rambursarea trebuie să se facă în aceeaşi valută, clientul fiind liber să îşi procure valuta de plată. O bună perioadă de timp, creditele în CHF au prezentat o mare atractivitate, pentru că s-a pariat pe stabilitatea acestei monede. Ceea ce realitatea a infirmat…

Contractul de credit în valută conţine, aşadar, un element de risc VALUTAR, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv.

Dimpotrivă. Semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 (art. 1578), cât şi noul Cod civil (art. 2164), consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul. Nu cred ca se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar CEJ s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu şi dispoziţiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reţinut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”

Or, prin noile acţiuni colective având ca obiect contractele de credit în valută, prin care se pretinde eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, practic se solicită nesocotirea principiului legal al nominalismului. De aceea, consider că, în realitate, discuţia este în mod greşit plasată în planul clauzelor abuzive, deoarece de plano nu este vorba de nicio clauză abuzivă, ci de aplicarea unei dispoziţii legale.

(ii) În al doilea rând, protecţia consumatorilor poate să se realizeze şi în cadrul contractelor de credit în monedă străină. Calea nu este însă aceea a acţiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000. Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi insituite pe cale jurisprudenţială, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecţie a consumatorilor în cazul creditelor în valută. Transpunerea în legislaţia română a recentei Directive 17/2014 va constitui o ocazie foarte bună de a legifera în acest domeniu, având în vedere faptul că această directivă reglementează în Capitolul 9, art. 23 ”împrumuturile în monedă străină” şi impune statelor membre să adopte un cadru de reglementare corespunzător care să permită “limitarea riscului ratei de SCHIMB VALUTAR căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit”, prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Rezultă că însăşi Directiva nr. 17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suportă riscul valutar), dar obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecţia consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementări.

Prin urmare, în materia creditelor în valută, consider că problema riscului VALUTAR la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluţionată pe calea unor acţiuni întemeiate pe Legea nr. 193/2000, având în vedere faptul că riscul valutar este suportat de consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractual de credit, ci este consecinţa aplicării principiului nominalismului consacrat de lege.

Concluzii

Hotărârea CEJ în cauza Kasler contra OTP Ungaria, precum şi noua Directivă nr. 17/2014 constituie premise care permit atât judecătorului, cât şi legiuitorului naţional să reflecteze în mod obiectiv la problematica atât de complexă a protecţiei consumatorilor în contractele de credit, astfel încât în viitorul cel mai apropiat să se ajungă, pe de o parte, la o protecţie raţională a consumatorului, iar, pe de altă parte, să se realizeze “demistificarea” conflictului escaladat şi întreţinut în mod artificial între consumatori şi bănci. Sunt două mituri care trebuie să cadă.

Primul mit care trebuie să cadă este că toate contractele de credit practicate de băncile din România sunt abuzive. În realitate, după adoptarea OUG nr. 50/2010 băncile şi-au revizuit contractele de credit, punându-le în acord cu prevederile ordonanţei. Nu se poate vorbi în prezent, aşa cum se acreditează, de un fenomen la nivelul sistemului BANCAR de practicare a unor clauze abuzive. “Demonii”, “teroriştii”, “scorpiile” şi alte asemenea fiinţe malefice există numai în imaginaţie. În realitate, oamenii au interese cât se poate ce clare şi concrete, pe care pot şi trebuie să le realizeze în respectul legii.

“Războiul clauzelor abuzive” este, de fapt, războiul cu un trecut în care, dacă suntem oneşti cu noi înşine, lăcomia şi excesul a existat de ambele părţi. Toate acţiunile formulate în instanţă, fie individuale, fie colective au ca obiect pretinse clauze abuzive din contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010, care sunt repuse în discuţie, pe fondul critic al deteriorării situaţiei FINANCIARE şi a condiţiilor de trai şi al unei poveri mult prea mari pe umerii datornicilor băncilor.

Al doilea mit care trebuie să cadă este că orice dispută legată de derularea unui contract de credit poate fi rezolvată din perspectiva teoriei clauzelor abuzive.

Or, reglementarea privind clauzele abuzive nu constituie “panaceul universal”. Sunt şi alte mecanisme prin care contractul poate să fie adaptat, în condiţiile în care, din cauze independente de voinţa părţilor, se creează un dezechilibru, iar obligaţia uneia dintre părţi devine excesiv de oneroasă. Pentru că, în realitate, în raport cu momentul încheierii contractului de credit şi cu percepţia consumatorului asupra “preţului contractului”, inclusive din perspectiva posibilităţilor FINANCIARE de rambursare, nu se poate vorbi de un dezechilibru semnificativ în raport cu momentul încheierii contractului, pentru a fi în prezenţa unei nulităţi a clauzei pretins abuzive. Utilizarea în masă a legislaţiei clauzelor abuzive pentru a corecta toate situaţiile create în contextul crizei economice, în dreularea contractelor de credit încheiate înainte de OUG nr. 50/2010, venind cu tiparul de gândire şi cu viziunea pe care noile reglementări le-au instituit pentru protecţia consumatorilor, constituie o aplicare excesivă şi denaturată a legislaţiei în material protecției consumatorilor. Situaţiile de dezechilibru pot şi trebuie să fie corectate, dar prin utilizarea corectă a mecanismelor legale. Teoria impreviziunii, consacrată pe cale doctrinară şi jurisprudenţială sub imperiul Codului civil din 1864 şi reglementată expres în noul Cod civil, în art. 1.271, poate să constituie o soluţie jurisprudenţială adecvată pentru creditele în valută în vederea restabilirii echilibrului contractual, în condiţiile unui risc valutar ridicat, astfel încât judecătorul să adapteze contractul şi să facă suportabil riscul valutar pentru consumator. Pe de altă parte, legiuitorul poate si trebuie să intervină, la rândul lui, instituind o protecţie adevată printr-o reglementare specială în materia anumitor contracte de credite, după cum poate să compleze cadrul normativ cu alte reglementări cu rol “adjuvant”, precum insolvenţa persoanei fizice.

Când miturile cad şi oamenii devin raţionali, există şi premisele unei aplicări şi interpretări corecte a legii, de natură să restabilească, în primul rând, echilibrul uman şi, prin ricoşeu, pe cel contractual."

Conf. univ. dr. Marieta AVRAM
Partener Senior STOICA & Asociații

Clauzele abuzive in contractele de credit bancar, jurisprudenta.

http://www.infolegal.ro/jurisprudenta-relevanta-in-dosarele-pe-clauzele-abuzive-din-contracte-motivarea-tribunalului-bihor-intr-un-dosar-in-care-bcr-a-actionat-in-instanta-un-client/2013/11/05/

Practica judiciara timbru de mediu 2013

1504/87/2013 Tribunalul Teleorman

prin sentinţa nr. 1232/18.09.2013, Tribunalul Teleorman a admis acţiunea înregistrată sub nr. 2362/87/2013, dispunând obligarea pârâtelor să restituie reclamantului suma de 6368 lei reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule cu dobânda fiscală şi actualizată cu inflaţia de la data plăţii şi până la data achitării efective.
:: Minuta sentinţei
- prin sentinţa nr. 1234/18.09.2013, Tribunalul Teleorman a admis acţiunea înregistrată sub nr. 2426/87/2013, dispunând obligarea pârâtelor să restituie reclamantului suma de 5180 lei reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule.
:: Minuta sentinţei
- prin sentinţa nr. 1273/25.09.2013, Tribunalul Teleorman a admis acţiunea înregistrată sub nr. 2532/87/2013, dispunând obligarea pârâtelor ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE TURNU MĂGURELE, DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE TELEORMAN, MINISTERUL MEDIULUI ŞI PĂDURILOR –ADMINISTRAŢIA FONDULUI DE MEDIU să plătească reclamantului, suma de 2916 lei , reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule, respective să platească reclamantului suma de 46 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
:: Minuta sentinţei
- prin sentinţa nr. 4519/06.09.2013, Tribunalul Mehedinţi a admis acţiunea înregistrată sub nr. 6615/101/2013, dispunând obligarea Instituţiei Prefectului – Serviciul Public Comunitar, Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor Mehedinţi să înmatriculeze autoturismul reclamantului fără plata timbrului de mediu pentru autovehicule prevăzută de O.U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule.

Actiune privind timbrul de mediu admisa la Tribunalul Ialomita,
dosar 1573/98/2013
Hotarâre 2461/2013 din 01.10.2013

OUG nr. 9/2013 privind Timbrul de mediu nu respecta Recomandarea Comisiei Europene din 14.12.2012

COMISIA EUROPEANA

Bruxelles, 14.12.2012

COM(2012) 756 final

COMUNICARE A COMISIEI CATRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU SI COMITETUL ECONOMIC SI SOCIAL EUROPEAN

Consolidarea pietei unice prin eliminarea obstacolelor fiscale transfrontaliere pentru autoturisme

1. INTRODUCERE

Peste 230 de milioane de autoturisme circula pe drumurile europene. In fiecare an, peste 13 milioane de autoturisme noi sunt inmatriculate in Uniunea Europeana, iar aproximativ 3 milioane de autoturisme folosite sunt transferate intre statele membre, dintre care pâna la 1 milion apartin persoanelor care migreaza dintr-un stat membru in altul1. Impozitarea autoturismelor constituie o importanta sursa de venituri pentru toate statele membre. In medie, taxele de inmatriculare si de circulatie reprezinta 1,9 % din toate veniturile fiscale din 20102. Nivelul real al acestor regimuri fiscale nationale si modul in care sunt concepute prezinta, prin urmare, un interes specific pentru autoritatile fiscale nationale, precum si pentru producatorii de autoturisme si pentru cetatenii si intreprinderile care detin si folosesc un autoturism. Aspectele legate de impozitarea dubla sau multipla3 si cele legate de eventualele discriminari fiscale in cazul transferurilor transfrontaliere de autoturisme sunt de interes pentru cetatenii UE si furnizorii de servicii. In raportul sau privind cetatenia UE in 20104, Comisia a anuntat ca va cauta solutii pentru evitarea platirii de doua ori a taxei de inmatriculare a autoturismelor, deoarece acest lucru poate fi un obstacol in calea exercitarii dreptului de libera circulatie al cetatenilor, iar in comunicarea sa intitulata „Indepartarea obstacolelor fiscale transnationale din calea cetatenilor UE”5, Comisia a subliniat ca, atunci când cumpara o masina din alt stat membru decât statul lor de resedinta sau atunci când transfera o masina in alt stat membru decât cel in care este inmatriculata, cetatenii UE se confrunta frecvent cu proceduri de reinmatriculare excesiv de complexe si pot fi nevoiti sa plateasca taxe de inmatriculare si/sau circulatie de doua ori.

Prezenta comunicare vizeaza aspectele fiscale in situatii transfrontaliere. Taxele mari de inmatriculare a autoturismelor transferate intre statele membre in contextul transferului resedintei permanente poate constitui un obstacol pentru potentialii migranti. De asemenea, multitudinea de praguri si de conditii tehnice diverse si necoordonate care declanseaza o anumita rata de impozitare, cum ar fi dimensiunea motorului, combustibilul utilizat sau emisiile de CO2 (fie pentru taxele de inmatriculare, fie pentru taxele de circulatie), complica si mai mult conditiile de piata deja foarte variate pentru producatorii de autoturisme, ducând la o fragmentare a pietei unice indusa fiscal si, prin urmare, la un comert transfrontalier afectat de fiscalitate.

Comisia a luat initiative si a prezentat propuneri legislative pentru a solutiona aceste probleme in trei ocazii, in 1975, in 1998 si in 20056. Propunerea din 1975 a dus la adoptarea Directivei 83/182/CEE7, care prevede scutiri de taxe pentru introducerea temporara a unui autovehicul rutier dintr-un stat membru in altul. Propunerea din 1998 viza introducerea unei scutiri obligatorii atunci când autovehiculele particulare erau introduse permanent intr-un stat membru din alt stat membru la transferul resedintei obisnuite a unei persoane private. Cea de a treia propunere viza eliminarea totala a taxelor de inmatriculare si inlocuirea lor cu taxe anuale de circulatie dupa o perioada de tranzitie de 10 ani si „ecologizarea” taxelor de circulatie. Ultimele doua propuneri nu au primit pâna in prezent sprijinul unanim necesar din partea statelor membre.

Trebuie remarcat faptul ca, in prezent, taxele de inmatriculare si de circulatie aplicabile autoturismelor nu sunt armonizate la nivelul UE. Aceasta inseamna ca evolutia taxarii vehiculelor in UE a depins pâna in prezent, in mare masura, de jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene (denumita in continuare „Curtea”).

In pofida jurisprudentei Curtii si a masurilor legislative, nu a fost posibil sa se depaseasca fragmentarea sistemelor fiscale nationale sau sa se elimine pe deplin si in mod sistematic dubla impunere si eventuala discriminare fiscala a autoturismelor transferate de cetateni dintrun stat membru in altul. In prezenta comunicare si in documentul de lucru al serviciilor Comisiei care o insoteste (denumit in continuare „documentul de lucru”) este descrisa si reevaluata situatia actuala in domeniul taxelor pe autoturisme in cadrul Uniunii8, in vederea identificarii celor mai bune practici pe care statele membre le-ar putea implementa tinând seama de cadrul legal existent.

Prezenta comunicare si documentul de lucru vizeaza clarificarea normelor UE in materie de taxare a vehiculelor, explicând drepturile si obligatiile statelor membre, ale cetatenilor si ale intreprinderilor. Din intrebarile adresate Comisiei, s-a constatat ca, adesea, cetatenii si intreprinderile nu cunosc sau nu inteleg suficient drepturile si obligatiile care le revin in diverse situatii, in special in cazul in care transfera autovehicule, temporar sau definitiv, dintrun stat membru in altul. Documentul de lucru, in special, urmareste sa ofere o imagine de ansamblu a bogatei jurisprudente a Curtii in materie de taxare a vehiculelor si ilustreaza legislatia secundara aplicabila in acest domeniu. Procedurile de reinmatriculare sunt abordate in mod specific in Propunerea Comisiei de Regulament al Parlamentului European si al Consiliului de simplificare a transferului de autovehicule inmatriculate in alt stat membru, in interiorul pietei unice.

Este posibil ca, intr-o etapa ulterioara, sa fie necesara reexaminarea solutiilor propuse in prezenta comunicare pentru anumite situatii de utilizare a autoturismelor in alt stat membru decât cel de inmatriculare, in functie de rezultatul discutiilor cu privire la propunerea mentionata. Totusi, propunerea respectiva nu se refera la taxare, iar statele membre sunt libere sa isi exercite in continuare competentele fiscale cu privire la autovehicule, in conformitate cu legislatia Uniunii.

2. NORMELE ACTUALE PRIVIND TAXELE DE INMATRICULARE SI DE CIRCULATIE APLICATE AUTOTURISMELOR

Având in vedere ca, in afara de Directiva 83/182/CEE, pâna in prezent nu s-a adoptat legislatie fiscala secundara in acest domeniu, statele membre sunt libere sa aplice in cazul autoturismelor alte taxe decât TVA, atât timp cât aceste taxe sunt in conformitate cu principiile generale ale legislatiei UE.

2.1. Taxe de inmatriculare

Termenul „taxa de inmatriculare” utilizat in prezenta comunicare include toate tipurile de taxe legate in prezent de inmatricularea unui vehicul, indiferent de denumirile lor (TVA, acciza, sistem bonus-malus de mediu etc.), dar nu include taxele care acopera costurile administrative de inmatriculare a unui vehicul, nici costurile inspectiilor tehnice.

Legislatia UE

Directiva 83/182/CEE se refera la utilizarea temporara a unui vehicul intr-un alt stat membru decât cel de resedinta. Pentru vehiculele de uz privat, aceasta prevede ca utilizarea lor temporara intr-un stat membru este scutita de la plata taxelor de inmatriculare si a taxelor de circulatie daca persoana care isi transfera vehiculul are domiciliul stabil10 intr-un alt stat membru, iar vehiculul nu este donat, inchiriat sau imprumutat in statul membru de utilizare temporara sau imprumutat unui rezident al statului respectiv. Aceasta inseamna ca, in alte situatii decât cele care intra sub incidenta directivei, statele membre pot, in principiu, sa perceapa taxe de inmatriculare si/sau de circulatie.

Legislatia nationala

In prezent, 18 dintre statele membre percep taxe de inmatriculare pentru vehicule11. Baza de impozitare si nivelul de impozitare difera considerabil de la un stat membru la altul12. Printre factorii de diferentiere cei mai comuni se numara pretul de achizitie sau valoarea autoturismului, combustibilul utilizat (de exemplu, benzina sau motorina), dimensiunea sau puterea motorului si emisiile de CO2 ale autoturismului. In ultimii ani, multe state membre si-au restructurat baza de impozitare pentru taxele de inmatriculare si taxele de circulatie, pentru a fi legata integral sau partial de emisiile de CO2. In general, taxele de inmatriculare nationale se percep o singura data pe durata de viata a autovehiculului, mai putin in Belgia, unde se percep de fiecare data când proprietarul (privat) al unui autoturism se schimba.

Având in vedere legislatia insuficienta la nivelul UE in ceea ce priveste impozitarea autoturismelor, Curtea a fost sesizata intr-o serie de cazuri si a stabilit câteva principii pe care statele membre trebuie sa le respecte atunci când aplica taxe de inmatriculare in situatii precum cele descrise mai sus. Totusi, in timp ce aceasta jurisprudenta a furnizat solutii pentru discriminarea intre produsele nationale si produsele importate, problema dublei impuneri care apare in situatii precum cele descrise in cazurile 1, 2 si 8 nu a fost abordata.

2.2. Taxele de circulatie

Termenul „taxe de circulatie” utilizat in prezenta comunicare include toate tipurile de taxe legate de punerea in circulatie a unui autoturism pe teritoriul unui stat membru, indiferent de denumirea taxei, cu exceptia taxelor de peaj, a vinietelor si a accizelor la carburanti. In general, taxele de circulatie sunt percepute o data pe an de statul membru in care este inmatriculat autoturismul si sunt diferentiate in functie de dimensiunea sau puterea motorului, de combustibilul utilizat si/sau performantele ecologice ale autoturismului. In cazul in care un autoturism a fost radiat sau si-a schimbat proprietarul in cursul perioadei pentru care a fost achitata taxa de circulatie, se acorda o rambursare pro-rata. Astfel, problema dublei impuneri in caz de utilizare transfrontaliera a autoturismelor este limitata.

3. PROBLEMELE PERSISTENTE

3.1. Problema dublei impuneri

Desi jurisprudenta Curtii a rezolvat o serie de aspecte legate de perceperea de taxe de inmatriculare in tara de destinatie, ramân o serie de probleme in diverse situatii. Taxele de inmatriculare Cetatenii pot fi confruntati cu dubla impunere atunci când transfera permanent un autoturism in alt stat membru sau când utilizeaza autoturismul in principal intr-o tara diferita de cea in care a fost initial inmatriculat.

Dubla impunere apare in special atunci când cetatenii migreaza dintr-un stat membru care percepe taxa de inmatriculare fara a prevedea o rambursare in cazul transferului unui autoturism in alt stat membru care aplica o taxa de inmatriculare fara a prevedea o scutire de la plata taxei intr-un astfel de caz. Dubla impunere poate avea loc, de asemenea, in cazurile in care un autoturism este inmatriculat intr-un stat membru care aplica taxe de inmatriculare si este folosit, in principal, (temporar sau permanent) in alt stat membru care aplica, de asemenea, taxe de inmatriculare (cazurile 3 si 5 de mai sus). Pe masura ce integrarea UE isi urmeaza cursul, din ce in ce mai multe persoane se deplaseaza dintr-o tara in alta sa locuiasca, sa studieze, sa lucreze sau sa se pensioneze, ori au case de vacanta in alte state membre, lasându-si autoturismul (sau al doilea autoturism) in aceste  state

14. Desi normele UE permit evitarea dublei impuneri in anumite situatii specifice, problema dublei impuneri poate inca aparea in multe alte situatii. Taxele de circulatie Dubla impunere in domeniul taxelor de circulatie este improbabila, deoarece acestea sunt percepute anual si numai pro rata; in general, acestea sunt rambursate in caz de radiere.

3.2. Alte provocari

3.2.1. Lipsa de informatii cu privire la aplicarea taxelor de inmatriculare si de circulatie in situatii transfrontaliere Cetatenii se plâng adesea nu numai cu privire la dubla impunere, dar si cu privire la complexitatea normelor de impozitare din strainatate si la dificultatile intâmpinate in obtinerea de informatii privind respectivele reguli si proceduri. Aceste dificultati sunt in parte cauzate de barierele lingvistice.3.2.2. Aplicarea corecta a normelor UE in cazul utilizarii temporare sau ocazionale a unui autoturism Aplicarea corespunzatoare a Directivei 83/182/CEE in ceea ce priveste regimul fiscal in cazul utilizarii temporare sau ocazionale a unui autoturism in alt stat membru decât cel in care este inmatriculat a facut obiectul a numeroase hotarâri judecatoresti si proceduri de constatare a neindeplinirii obligatiilor (a se vedea sectiunea 3.1 din documentul de lucru al serviciilor Comisiei). Alte situatii in care Curtea a fost invitata sa decida se refera la leasingul transfrontalier, autoturismele unei societati utilizate de un angajat sau de un administrator care locuieste in alt stat membru si autoturismele luate cu imprumut de un rezident al unui alt stat membru decât cel in care este inmatriculat vehiculul (a se vedea sectiunile 3.4 – 3.7. din documentul de lucru al serviciilor Comisiei). Pâna acum, jurisprudenta Curtii a cristalizat principii importante care au clarificat competentele de impozitare ale statelor membre, protejând drepturile cetatenilor UE. Totusi, se pare ca pentru unele statele membre este o provocare sa adapteze legislatia si practicile nationale in conformitate cu aceste evolutii.

Comisia este in mod continuu angajata in monitorizarea respectarii jurisprudentei Curtii de catre legislatia statelor membre in acest domeniu.

3.2.4. Fragmentarea pietei indusa fiscal

Majoritatea statelor membre care percep taxe de inmatriculare sau de circulatie pe baza specificatiilor tehnice ale unui autoturism fac acest lucru diferentiind in functie de performantele tehnice (de exemplu, dimensiunea sau puterea motorului) sau cantitatea emisiilor de CO2

Totusi, nu multe state membre fac uz de aceasta posibilitate.

Producatorii de autoturisme, acolo unde era rentabil din punct de vedere economic, si-au adaptat ofertele in functie de caracteristicile de proiectare de care se tine seama la perceperea taxelor pentru autoturisme, in special prin furnizarea catre principalele lor piete a unor autoturisme care se situeaza putin sub anumite praguri, cum ar fi autovehicule cu dimensiunea motorului de 1 599 cm³ sau de 1 999 cm³.

Totusi, aceste praguri difera de la tara la tara. Aceasta absenta a armonizarii declanseaza astfel o fragmentare „tehnica” a pietei unice. Drept urmare, potentialele economii de scara ale unei piete unice cu aproximativ 13 milioane de autoturisme noi inmatriculate anual nu pot fi exploatate pe deplin, ceea ce are un impact negativ atât asupra competitivitatii sectorului, cât si asupra eficacitatii programelor de stimulare. In consecinta, si costul autoturismelor este mai ridicat. Acest lucru se datoreaza faptului ca un sistem fragmentat determina producatorii de autoturisme sa risipeasca resurse pentru ajustarea autoturismelor, astfel incât acestea sa se poata incadra in praguri diferite, si reduce rentabilitatea politicii europene in domeniul schimbarilor climatice.

Aceasta fragmentare in domeniul taxelor pentru autoturisme a fost recunoscuta in mod clar in 2012 de Grupul la nivel inalt CARS 2117. Prin urmare, producatorii de autoturisme au solicitat aplicarea unor taxe armonizate pentru autoturisme in functie de emisiile de CO2. Pâna in prezent, initiativa Comisiei de armonizare in acest sens nu a primit totusi sprijin unanim din partea statele membre.

4. OPTIUNI DE POLITICA SI CELE MAI BUNE PRACTICI

Comisia considera ca eliminarea taxelor de inmatriculare si integrarea acestora (intr-un mod neutru din punctul de vedere al veniturilor) in taxele de circulatie, precum si armonizarea si „ecologizarea” taxelor pe autoturisme, reprezinta cea mai buna solutie pentru problemele identificate mai sus. Totusi, deoarece pâna in prezent propunerea din 2005 nu a fost adoptata, trebuie cautate solutii imediate pentru problemele identificate in prezenta comunicare.

4.1. Problema dublei impuneri

Astfel, pentru a se evita dubla impunere sau „supraimpozitarea” in cazul in care un cetatean al UE transfera permanent un autoturism in alt stat membru (cazurile 1, 2 si 8 din sectiunea 2.1) exista, in principiu, trei optiuni de politica:

• statul membru de destinatie scuteste in totalitate autoturismul „importat” de la plata taxelor de inmatriculare;

• statul membru de plecare restituie o parte din taxa de inmatriculare deja platita si inclusa inca in valoarea autoturismului (taxa reziduala)19;

• statul membru de destinatie reduce taxa interna datorata cu valoarea taxei platite deja in statul membru de plecare (sistem de deducere), in plus fata de deprecierea care trebuie aplicata la taxarea autoturismelor folosite.

Prima optiune ar putea avea unele implicatii bugetare negative pentru statele membre care aplica taxe de inmatriculare ridicate. Totusi, acest regim fiscal cu taxe ridicate ar putea descuraja, de asemenea, atât imigratia, cât si contractele de munca transfrontaliere, cu potentiale efecte negative asupra economiilor acestor state. De asemenea, aceasta optiune pune imigrantii care sosesc cu autoturisme (utilizate) oarecum intr-o pozitie privilegiata in comparatie cu rezidentii. Totusi, deoarece migratia in sine antreneaza, de regula, costuri sociale si economice ridicate pentru imigrant, „privilegiul fiscal” va compensa doar partial aceste costuri.

Conform celei de-a doua optiuni, statul membru de plecare „pierde” taxa reziduala. Insa, ca urmare a rambursarii, autoturismul paraseste statul membru „neutru din punct de vedere fiscal”.

In cazul celei de-a treia optiuni, autoturismul va fi in fapt exportat neutru din punct de vedere fiscal din tara de plecare. Statul membru de destinatie ar fi cel care renunta la veniturile fiscale corespunzatoare taxei reziduale. Implicatiile bugetare negative ale aplicarii unui astfel de sistem de deducere ar fi mai putin pronuntate decât implicatiile aplicarii unui regim de scutire de la plata taxei.

Cel mai bun regim pentru cetateni ar fi un sistem de rambursare bazat pe depreciere aplicat de statul membru de plecare, combinat cu o scutire de la plata taxei de inmatriculare in statul membru de destinatie. In aceasta situatie, sarcina fiscala finala in primul stat membru ar fi intotdeauna proportionala cu perioada de utilizare a autoturismelor in statul membru respectiv (adica nu ar avea loc o supraimpozitare), iar in cel de-al doilea stat membru nu s-ar face simtita nicio sarcina fiscala. Al doilea regim in ordinea preferintelor ar fi o combinatie a sistemelor de rambursare si deducere. Acest regim este mai putin avantajos pentru cetateni, deoarece acestia nu vor beneficia pe deplin sau deloc de deducere in cazul in care se muta intr-un stat membru care nu percepe deloc taxa de inmatriculare sau percepe o taxa de inmatriculare mai mica.

4.2. Alte provocari

4.2.4. Fragmentarea pietei indusa fiscal

Desi propunerea din 2005 nu a primit sprijinul unanim al statelor membre, trebuie sa se recunoasca faptul ca numeroase state membre au introdus elemente legate de mediu in taxele de inmatriculare si/sau de circulatie. Cu toate acestea, chiar daca statele membre aplica aceleasi elemente legate de mediu, ele utilizeaza deseori praguri diferite care duc la diferente (uneori enorme) ale taxelor percepute. Diferentierile in taxarea autoturismelor nu ar trebui sa se bazeze pe criterii specific tehnologice, cum ar fi dimensiunea sau puterea motorului, ci pe date de performanta obiective, disponibile in mod obisnuit si relevante din punctul de vedere al politicilor, cum ar fi emisiile de CO2. In plus, pragurile ar trebui sa fie actualizate regulat pentru a mentine presiunea de a cumpara un vehicul ecologic si eficient. Din aceasta perspectiva, se recomanda ca statele membre sa examineze in cadrul unui grup de lucru modul in care pot fi mai bine coordonate criteriile pe care le folosesc drept baza pentru calcularea taxelor de inmatriculare si de circulatie, astfel incât sa se diminueze fragmentarea tehnica a pietei autoturismelor din UE, sa fie exploatate economiile de scara si sa fie atinse obiectivele de mediu in mod eficient din punct de vedere economic. Trebuie mentionat, de asemenea, ca serviciile Comisiei pregatesc in prezent orientari pentru statele membre care doresc sa introduca stimulente financiare in conformitate cu strategia europeana privind vehiculele ecologice si eficiente din punct de vedere energetic22.

5. CONCLUZIE SI MASURI SUBSECVENTE

Mobilitatea cetatenilor este in continua crestere, datorita integrarii europene si ca urmare a faptului ca modelele de activitate economica si de crestere se bazeaza din ce in ce mai mult pe intensificarea diviziunii internationale a muncii. Mobilitatea poate contribui la rezolvarea problemelor de pe pietele locale ale muncii, poate spori eficienta pietelor si poate intensifica cresterea economica. Libera circulatie este, de asemenea, dreptul cel mai apreciat de cetatenii din UE si o piatra de temelie in dezvoltarea Uniunii. Dubla impunere in materie de taxare a vehiculelor, taxele de inmatriculare ridicate la transferul unui autoturism in contextul migratiei si lipsa de informatii privind acest aspect pot impiedica mobilitatea transfrontaliera.

Desi abordarea propusa de Comisie in 2005, si anume eliminarea taxelor de inmatriculare si integrarea acestora in taxele de circulatie existente, intr-un mod neutru din punctul de vedere al veniturilor, nu a fost pâna in prezent adoptata, unele state membre au luat deja, in mod voluntar, anumite masuri prevazute de propunere, o initiativa salutata de Comisie. Cu toate acestea, persista o serie de probleme care sunt incompatibile cu ideea unei piete unice reale si, prin urmare, necesita o solutie pe termen scurt.

Prin urmare, Comisia a identificat si propune statelor membre sa aplice pe termen scurt urmatoarele bune practici:

1. Pentru a se asigura ca cetatenii isi cunosc drepturile si obligatiile de contribuabili atunci când se muta in alt stat membru, statele membre trebuie sa furnizeze informatii adecvate cu privire la modul in care aplica taxele de inmatriculare si de circulatie pentru vehiculele aflate in situatii transfrontaliere, inclusiv informatii privind modul in care acestea au pus in aplicare cadrul legislativ al UE descris in

In acest scop, trebui desemnat un punct de contact central pentru contribuabili, catre care poate fi publicat un link pe site-ul web al Comisiei.

2. Pentru a evita dubla impunere si „supraimpozitarea”, in cazul in care cetatenii transfera definitiv un autoturism dintr-un stat membru in altul, statele membre care au aplicat initial o taxa de inmatriculare ar trebui cel putin sa acorde o rambursare partiala a taxei tinând seama de deprecierea autoturismului, indiferent daca statul membru de destinatie prevede sau nu o scutire de la plata taxei de inmatriculare, daca este cazul.

3. Statele membre ar trebui sa faca uz pe deplin de flexibilitatea oferita de Directiva 83/182/CEE de a aplica prevederi mai liberale care sa permita utilizarea temporara a vehiculelor in statele membre fara aplicarea de taxe de inmatriculare si de circulatie.

Acest lucru se refera, in special, la inchirierea de autoturisme inmatriculate in alt stat membru, dar, de asemenea, si la alte situatii de utilizare temporara sau ocazionala de catre un rezident a unui autoturism inmatriculat in alt stat membru.

4. Sa ia masuri pentru a reduce fragmentarea pietei de autoturisme din UE cauzata de aplicarea divergenta de catre statele membre a taxelor de inmatriculare si de circulatie. Viitoarele orientari privind stimulentele financiare pentru vehicule ecologice si eficiente din punct de vedere energetic trebuie de asemenea sa fie luate in considerare.

Portal  > Tribunalul TELEORMAN  > Informaţii dosar

Informaţii dosar

Informaţii generale

Părţi

Şedinţe

Căi atac

Citare prin publicitate

Informaţii generale

Nr. unic (nr. format vechi) : 3398/87/2013 Data inregistrarii 21.08.2013 Data ultimei modificari: 29.10.2013 Sectie: SECTIA CMASCAF Materie: Contencios administrativ şi fiscal Obiect: obligaţia de a face ÎNMATRCIULARE AUTOVEHICOL FĂRĂ PLATA TAXEI DE ÎNMATRICULARE Stadiu procesual: Fond

Părţi

Nume Calitate parte BADICA ALINA MARILENA Reclamant INSTITUTIA PREFECTULUI JUDEŢULUI TELEORMAN Pârât

Şedinţe

29.10.2013 Ora estimata: 08:30 Complet: C7 CAF NCPC Tip solutie: Admite cererea Solutia pe scurt: Admite acţiunea formulată de reclamanta Bădica Alina Marilena împotriva pârâtei Instituţia Prefectului judeţului Teleorman – Serviciul Public Comunitar, Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor. Obligă pârâta să înmatriculeze autoturismul marca Fiat Brava, categoria M1, număr identificare DV840FZ, număr de saşiu ZFA19800004044226 fără achitarea timbrului de mediu prevăzut de O.U.G. nr. 9/2013. Cererea de recurs se va depune la Tribunalul Teleorman. Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29.10.2013. Document: Hotarâre  1371/2013  29.10.2013 01.10.2013 Ora estimata: 08:30 Complet: C7 CAF NCPC Tip solutie: Amână cauza Solutia pe scurt: Constată finalizată cercetarea judecătorească. Acordă termen pentru dezbaterea fondului. Document: Încheiere de şedinţă    01.10.2013